A. a stat nemişcată, în faţa oglinzii, minute în şir, de când i-am pomenit vrerea ta şi până ce Iva i-a adus un ceai fierbinte. A stat goală, cu trupul zbicit de frigul uscat din odaie (focul se stinsese demult), cu mâinile agăţate de gâtu-i lung, de parc-ar fi vrut să îl (în)frângă, şi coatele acoperindu-i sânii, de parcă oglinda ar fi fost ochii tăi. Odată ce şi-a dat seama de prezenţa noastră, a început să plângă şi, printre sughiţuri şi sorbituri, m-a pus să îţi scriu acele câteva rânduri, pe care le-a făcut apoi sul în schiţa Ivei. „Simt că l-am dezamăgit şi-am să mor acum, în noaptea asta.” Oh, nici gând, dragă A, nici gând. Noi însene suntem cel mai preţios tablou. Ar fi păcat să rămânem doar două.
Ultimele doua imi sunt atat de aproape, le-am citit, recitit, răscitit, le-am decupat, le-am mângâiat, le-am pus la păstrare, în plicul acela pe care ai scris adresa, adresa ei, ea e tot timpul acasă, nu puteam risca să ajungă în mâinile altcuiva. Sunt pentru mine, nu? Uneori mă rog ca tu să fii TU-ul meu, numai aşa m-aş linişti, numai aşa aş putea trece prin lume, fără să mai caut. Şi nu mă întreba unde ar mai fi farmecul atunci.
- Tocmai, vom vorbi cu dumneavoastră şi vom gusta deontologic cafele sau ceaiuri. Nasurile vor sta musai sus şi vom purta pardesiu şi manta de ploaie.
- Sigur, eu mă voi aşeza cu privirea către nord-est, ca să nu-mi periclitez culoarea aurei.
- Iar eu voi fi un domn şi voi proteja aura de periclitări.
- Şi din când în când îţi voi da citate din carte.
- Iar eu o sa le consider şi o să trag adânc din pipă, meditând la ele. Şi o să am o figură concentrată, ce va sugera faptul că sunt atins pe dinăuntru.
- Pe urmă, eu am să îţi ating genunchiul pe sub masă, în treacăt, şi am să recit “mă tem că n-am să te mai văd uneori”.
- Iar eu o să mă prefac că e întâmplător şi o să trec cu vederea, dar o să mă gândesc la întoarcere.
- Şi omisiunile?
- Şi timpul o sa treacă prea repede…Omisiunile le lăsăm pentru următoarea dată. Şi tot aşa. Completăm un joc jucat de mulţi înaintea noastră. Mulţi, vechi şi buni. Şi liniştiţi.
Dragul meu, n-au mai fost două zile, s-a întâmplat chiar în seara aceea, spre bucuria tuturor. Acum suntem trei A. şi o mică M., plus Iva, se subînţelege, o şi vezi parcă, robotind mai cu râvnă, şi încă mai zâmbitoare, probabil din pricina noilor îndeletniciri, care o fac să uite de toate. N-a schiţat vreun gest nici când I., sosită în vizită de prin târg, ne-a aruncat sub priviri gazeta cu unul dintre motive, întrebându-ne direct, dacă ţi-am pomenit vreodată despre istoria cu P, „că prea seamănă rândurile scrise de idiot” cu situaţia ei. Oh, stimabilă I, ai uitat că sunt aceleaşi poveşti de când lumea?
Mai sunt doar două zile. Iva a pregătit toate cele trebuincioase, ca să „întâmpinăm cum se cuvine” ce va să vină. „Oricum va fi sărbătoare!” Eu nu mă pot gândi decât la aceea că, vizita dumitale din martie, ultima, a fost doar un prilej pentru a-mi cere manuscrisele, lăsate în timp în sertarele mele. Între două tuşe, A. îmi spune că ţi-a fost teamă de vreun act impulsiv. Dar eu cred că a fost mai degrabă o desprindere, un soi de rămas bun, priceput de mine de-abia acum. Nu sunt mâhnită, îmi este dor uneori. Şi mă bucur de noile dumitale scrieri, despre cărţi.
De-atunci, Iva e într-un soi de vrie, cu trăirile lăsate în voia soartei şi a oricui, ce are urechi să-i asculte poveştile. O privim, eu şi A., cum, ore în şir, curăţă căpşune şi ruzinci, pe care le fierbe apoi în oloaie mari. „Dulceţuri pentru la iarnă”, ne dumireşte aspru, de parcă ar citi în privirile noastre, nu milă şi neputinţă de a-i ostoi durerea, ci ameninţarea că am putea pune capăt, dintr-o vorbă, râvnei sale de a-şi umple timpul, de a grăbi uitarea. Tu nu mai spui nimic.
De vreme ce n-am mai avut veşti de la tine, am reluat corespondenţa cu V. Mă mulţumeşte întrucâtva felul său grabnic de a-mi răspunde la scrisori. Dar dumnealui face doar atât: răspunde rândurilor mele, nimic mai mult. Ştiam că şi-a procurat cartea, în urma zarvei create în gazeta culturală de oareşce poetesă, aşa că l-am rugat să-mi spună două vorbe despre volum. “Am ajuns la jumătate, draga mea E. Dincolo de cuvintele scandaloase pentru vremurile noastre, disting implicarea emoţională a autorului în poveştile mai mult sau mai puţin imaginare. Şi asta mă determină să trec zi de zi peste câteva pagini, atât cât mă lasă timpul.”
A trecut mai mult de o săptămână de când nu am mai vorbit cu Iva. Am zărit-o ocazional, făcându-şi treburile rapid, salutându-mă printr-o aplecare uşoară a capului, zâmbindu-mi uneori, fără vorbe, fără atingeri. Am petrecut zilele acestea cu A., povestindu-i despre carte, în timp ce picta.
De dimineaţă însă, am deschis ochii direct în colţurile îndoite ale copertei volumului tău, pus pe măsuţa de noapte. Am întins braţul şi am răsfirat paginile: adnotări, semne de exclamare, sublinieri. „De ce a ţinut cuvântarea aceea aşezată?” Mi-am ridicat trupul pe perne. Iva – pe fotoliul din colţ, cu o privire dusă şi o ţinută solemnă. N-a aşteptat să răspund. „E imposibil să scrii atâtea pagini, fără să fi trăit cât negru sub unghie din ele. Şi noi ştim bine.”
Of, Iva, suntem doar personaje.
Languagesfr>ro GoogleCE
Poveste
Cu ploile acestea de nu se mai sfârşesc, nu-i de mirare dacă răvaşul meu te va ajunge peste câteva zile. Deşi, i-am dat rândaşului o sumă bunicică, să se grăbească, să te găsească negreşit, să lase scrisoarea numai şi numai în mâinile tale. Sunt convinsă acum că şi Iva a insistat cumva pe lângă el şi mi-e teamă că n-am să-i mai pot împărtăşi gândurile mele către tine. Pentru că şi ea…Dar cine nu?
Rochiile noastre au fost cele mai colorate, botinele lucinde, şterse cu grijă în trăsură. Te-am intuit în mijlocul colaboratorilor tăi, în vervă, bându-ţi ceaiul. Am urcat în odaia plină de cărţi, cu mult înainte, eram curioase şi nerăbdătoare – cum vor fi, câte vor fi, le vom fi cunoscut altădată. Am chicotit pe-nfundate. Erau acolo pentru cartea ta, dar niciuna nu se apropia de ea, ci studiau atente rafturile, răsfoind lucrări diferite, dar privindu-se reciproc din colţurile ochilor, încercând desluşirea unui zâmbet, a unei ridicări de sprânceană. Apoi, ai apărut în mijlocul alaiului, şi câteva inimi au fremătat, unii obraji s-au înroşit, ba chiar au fost scăpate cărţi din mână. Cuvântul tău a trecut lin peste liniştea aparentă a creştetelor noastre.
Iva a luat cartea cu semnătura ta în propria-i odaie. Mi-a motivat că eu mai văzusem din scrierile tale, că lecturez mai rapid, că ar vrea ea să atingă paginile prima. Iva nu-mi mai poate fi confidentă.
Felicitări, dragul meu!
